Traducción de Ioana Cecovniuc
DE-ABIA PLECASEȘI
De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
pîn-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ți-aș fi făcut un semn, după plecare,
dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam și să rămîi.
Ai ascultat de gîndul ce-l dintîi.
Nu te oprise gîndul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
ACABABAS DE IRTE
Acababas de irte. Que te fueras te pedía.
Por el ondeante sendero te seguía
hasta que al final por un trebolar te evaporaste.
¡Nunca jamás atrás miraste!
Te habría hecho una señal después de tu ida,
pero ¿qué es una señal distante, ensombrecida?
Quería que te fueras, que te quedaras también.
El primer pensamiento se posó en tu sien
y mudo, sin palabras, no te había frenado.
¿Por qué te has ido? ¿Por qué te habrías quedado?
PSALM 3
Tare sînt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
cu fruct amar și cu frunziș
țepos și aspru-n îndîrjire vie.
Tînjesc ca pasărea ciripitoare
să se oprească-n drum,
să cînte-n mine și să zboare
prin umbra mea de fum.
Aștept crîmpeie mici de gingășie,
cîntece mici de vrăbii și lăstun
să mi se dea și mie
ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceață,
nici chiar aroma primei agurizi,
și prins adînc între vecii și ceață
nu-mi stau pe coajă moile omizi.
Nalt candelabru, strajă de hotare,
stelele vin și se aprind pe rînd
în ramurile-ntinse pe altare
și te slujesc, dar, Doamne, pînă cînd?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
și de-a rodi metale doar, pătruns
de grelele porunci și-nvățăminte,
poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
și mă muncesc din rădăcini și sînger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
din cînd în cînd, cîte un pui de înger.
Să bată alb din aripă la lună,
să-mi dea din nou povața ta mai bună.
SALMO 3
¡Estoy tan solo, Señor, desemejante soledad!
Un árbol errabundo en la llanura olvidado,
con fruto amargo y con frondosidad
aguzada y áspera en su empeño acerado.
Por mi sombra-tiniebla
ansío del pájaro su trino,
que cante en mí y que vuela,
que se detenga en el camino.
Espero la ternura en pequeños pedazos,
tonadillas de gorriones y andorinas
que se me entreguen como a los brazos
frutales y sus savias benignas.
No tengo néctares rosados de dulzura,
ni siquiera el aroma de las ácidas uvas,
apresado entre la eternidad y la brumosa hondura
en mi corteza no moran las blandas orugas.
Alto candelabro, guardia de contiguos lares,
las estrellas vienen y una a una se van iluminando
en las ramas tendidas sobre los altares
y misa te respondo, pero, Señor, ¿hasta cuándo?
Si sólo brotara en fuegos sagrados
y sólo metales mi fruto, inmerso
en saberes y mandamientos pesados,
quizá así, Señor, esté lleno mi universo.
En mi mundo me has abandonado
y las raíces me torturo y mi sangre grito.
Envía, Señor, un lejano signo rayado,
de cuando en cuando algún angelito.
Que bata su blanca ala ante la luna
tu mejor consejo conmigo reúna.
MÖRGENSTIMMUNG
Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
într-o dup-amiază, cînd
fereastra sufletului zăvorîtă bine
se deschisese-n vînt,
fără să ştiu că te aud cîntînd.
Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
sertarele, cutiile, covoarele,
ca o lavandă sonoră. Iată,
au sărit zăvoarele
și mînăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
dacă nu intra să sape
cu cîntecul, şi degetul tău cel mic
care pipăia mierlele pe clape,
și-întreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
în încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
albinele, frunzele… Mi-s
șubrede bîrnele, ca foile florii.
De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos,
nedespărţiţi în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
MÖRGENSTIMMUNG
Con tu canción dentro de mí te has colado
una tarde, cuando el ventanal
del alma a cal y canto enclaustrado
se había abierto ante el vendaval,
y yo sin saber que era tu cantar una señal.
La casa entera tu canción ha colmado así,
las gavetas, las cajas, las alfombras,
como una lavanda sonora. He aquí,
han saltado las cerraduras,
mi monasterio, descerrajado y rubí.
Y tal vez nada habría pasado
de no haberse metido a excavar
la canción y, a par, tu meñique en el teclado
que los mirlos se valía a tocar,
y todo tu ser que cerca se sentía perfilar.
Con el trueno las nubes también se desmoronaron
en el salón del universo cerrado.
Los temporales las grullas portaron,
las abejas, las hojas… Delicado
es mi tallo, flor cuyos pétalos temblaron.
¿Por qué has cantado? ¿Por qué te he escuchado?
Conmigo, vaporosamente, te has partido en gajos,
unidos en el techo abovedado.
Yo venía de arriba, tú venías de los bajos.
Tú, la vida, yo, de la muerte los espumarajos.
CENUȘA VISĂRILOR
Cenuşa visărilor noastre
se cerne grămezi peste noi,
precum se coboară pe glastre,
atinse, petalele albastre,
de-o gîză căzută de sus printre foi.
Se scutură vîntul şi geme.
Pămîntul e una cu cerul,
oraşele-s bulgări şi gheme,
ghitare adînci de blesteme,
și aerul – rece ca fierul.
Pămîntul e-o moară deşartă
cu larve cerşind adăpost,
mişcîndu-se-n pulberea moartă,
ce-n haos mereu se deşartă:
țărîna visării ce-a fost.
LA CENIZA DE LOS SUEÑOS
La ceniza de nuestros sueños
sobre nosotros se cierne a mantas,
como sobre floreros cimbreños
patinan corolas azules, bajo los toques sedeños
de un insecto caído desde las copas altas.
Se tambalea y gime el viento.
La tierra se hace una con el cielo,
las urbes, de grumos y ovillos su cimiento,
hondas guitarras de blasfemo perdimiento,
y el aire tan frío como el hierro.
La tierra es un molino desolado
con larvas que refugio van mendigando,
moviéndose hacia un fin empolvado,
en el caos perpetuamente vaciado:
el polvo del sueño que se ha ido volando.
NICIODATĂ TOAMNA…
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca niște urcioare
cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
stau în țărmu-albastru-al rîului de soare,
din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
ca frunza bolnavă a carpenului sur
ce se desfrunzește, scuturînd în sus
foile-n azur.
Cine vrea să plîngă, cine să jelească
vie să asculte-ndemnul ne-nțeles,
și cu ochii-n facla plopilor cerească
să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.
NUNCA EL OTOÑO…
Nunca el otoño ha sido más hermoso
para nuestra alma que alegre la muerte espera.
Pálido manto es el campo sedoso.
Nubes, árboles, brocados en la urdidera.
Las casas adosadas, jarras que al guardar
en su fondón de barro un vino denso, desvaído,
permanecen en la orilla azul del río solar,
de cuyo lodo oro he bebido.
Las aves negras se alzan al atardecer,
como la hoja enferma del carpe canoso
que se deshoja, en lo alto al estremecer
las hojas hacia el cénit azuloso.
Quien quiera llorar, quien plañir
que venga a escuchar la incitación oscura,
y con los ojos en los chopos de celeste cirio a sumir
su sombra en sus sombras, sobre la llanura.
TUDOR ARGHEZI (1880-1967), acreditada personalidad de la poesía rumana moderna. Premio Nacional de Poesía en 1936 y 1946, miembro de la Academia Rumana (1955) y Premio Internacional Herder (1965), para el creador de las Palabras Concertadas (Cuvinte potrivite, 1927) “ningún oficio es más bello y enriquecedor, más lacerante y suave al mismo tiempo que el oficio réprobo y fausto de las palabras”. Lírico y panfletario igualmente (Billetes de papagayo/Bilete de papagal, 1928/1946) Tudor Arghezi armoniza el verso, la prosa y la crónica revelando así una peculiar expresión «lárica» de arrebato romántico y vigor simbolista. La puerta negra (Poarta neagră, 1930), Flores de moho (Flori de mucegai, 1931), Corros (Hore, 1939), Eminescu – ensayo crítico (Eminescu – studiu critic, 1943), 1907-Paisajes (1907-Peizaje, 1955), Canto al hombre (Cîntare omului, 1956), Hojas (Frunze, 1961), Cadencias (Cadențe, 1964), etc. componen el mundo de sensibilidad e innovación lingüística, de reflexiones y afanes metafísicos de uno de los inigualables artesanos y exponentes del idioma y del espíritu poético rumano.