Traducción de Ioana Cecovniuc
LUPUL
Te-am auzit cum hăuleai departe,
înfiorînd pădurea-nzăpezită,
bătrîne lup, cu gura istovită,
etern pribeag al cîmpurilor moarte,
te-am auzit cum hăuleai departe.
Te-am auzit și-n ceasurile grele
ce mă gonesc cu vifore turbate,
am priceput chemarea ta de frate
și-am priceput că-n noaptea fără stele
tu ești tovarăș visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmblînzită fiară,
ce-ți strigi pustiei patima flămîndă
și-n prigonirea cîinilor la pîndă
îți plimbi prin codri ura solitară…
Tu înțelegi un suflet fără țară…
EL LOBO
Desde lejos oía tu aullido,
estremecías la arboleda nevada,
viejo lobo, con la boca agotada,
eterno errabundo del campo desvaído,
desde lejos oía tu aullido.
Te oía y en las horas de corriente pesada
que me perseguían con ráfaga insana,
comprendí tu llamada hermana
y comprendí que en la noche anubarrada
tú eras el compañero de mi alma encandilada…
Tú, sólo tú, bestia fiera,
que al vació le gritas tu famélico despecho
y ante la batida de los perros al acecho
paseas por los bosques tu odio solitario que aterra…
Tú entiendes un alma sin tierra…
NOI
La noi sînt codri verzi de brad
și cîmpuri de mătasă;
la noi atîția fluturi sînt
și-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
vin doina să ne-asculte;
la noi sînt cîntece și flori
și lacrimi multe, multe…
Pe boltă, sus, e mai aprins,
la noi, bătrînul soare,
de cînd pe plaiurile noastre
nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
a codrilor desișuri,
și jale duce Mureșul,
și duc tustrele Crișuri.
La noi nevestele plîngînd
sporesc pe fus fuiorul,
și-mbrățișîndu-și jalea plîng
și tata, și feciorul.
Sub cerul nostru-nduioșat
e mai domoală hora,
căci cîntecele noastre plîng
în ochii tuturora.
Și fluturii sînt mai sfioși
cînd zboară-n zări albastre,
doar roua de pe trandafiri
e lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
își înfioară sînul,
spun că din lacrimi e-mpletit
și Oltul, biet, bătrînul…
Avem un vis neîmplinit,
copil al suferinții,
de jalea lui ne-am răposat
și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
gemînd de grele patimi,
deșertăciunea unui vis
noi o stropim cu lacrimi…
NOSOTROS
Aquí hay verdes abetales
y campos de pieles sedosas;
aquí tantas mariposas hay
y tanto pesar en hogareñas losas.
Ruiseñores de otros países
vienen nuestra doina a escuchar;
aquí hay canciones y flores
y lágrimas de mar a mar…
En la bóveda, arriba, y más quemado,
aquí, el viejo sol se enardece,
desde que en nuestras tierras
ya no para nosotros amanece…
Aquí sobre la pena hablan
los bosques, fragoso envés,
y la pena la recorre el Mureș,
y la recorren los Crișuri, entre los tres.
Aquí las esposas llorando
tuercen, hebra y huso un ágil encuadre,
y abrazándose al dolor lloran
también el hijo y el padre.
Bajo nuestro cielo enternecido
es la hora más acompasada,
pues nuestras canciones lloran
dentro de toda mirada.
Y las mariposas son más tímidas
cuando vuelan hacia azules sin vallar,
sólo el rocío de las rosas
es nuestro lagrimar.
Y los bosques, hermanos nuestros,
que vibran su pecho bermejo,
dicen que de lágrimas está tejido
el Olt también, triste viejo…
Tenemos un sueño truncado,
vástago de la dolencia,
nos hemos sepultado con su llanto
de abuelos y padres la herencia…
Desde tiempos olvidados, de antaño,
pesada cruz penando,
la vaciedad de un sueño
nosotros con lágrimas la vamos rociando…
PE ÎNSERATE
Mireasa cerului albastru
își împînzește-n ape chipul,
de vraja ei tresare unda
și-nfiorează-se nisipul.
S-aștern bobițele de rouă
pe-ntinsul luncii patrafir:
din mîna cerului, părinte,
se cerne preacuratul mir…
În mulcom zvon se-mbrățișează
cu apa trestia bolnavă,
doi licurici și-aprind sfiala
în adăpostul de otavă.
S-aude toaca cum, grăbită,
în fag o bate-o gheunoaie,
se odihnesc pe iarbă mieii
și zurgălăii de cioaie.
Domol purcede glas de schijă
de la clopotnița din deal,
să povestească lumii jalea
înstrăinatului Ardeal.
AL ATARDECER
La novia del cielo azul
dispersa en las aguas su cara serena,
por su embrujo palpita la onda
y se estremece la arena.
Se acomodan las gotitas de rocío
sobre la extensa vestimenta de la vega:
de la mano del cielo, padre,
el purísimo aceite santo se entrega…
En manso susurro se abraza
al agua el enfermo cañizal,
dos luciérnagas atizan su rubor
en el cobijo de un yerbal.
Se oye el tamborileo que, acelerado,
lo golpea en el haya un ave carpintera,
descansan sobre la hierba los corderos
y los cascabeles en cadencia metalera.
Suavemente se exalta un firme sonido
desde el campanario de un collado,
para contarle al mundo la pena
del Ardeal enajenado.
CÎNTECELE MELE
Eu vă chem din visuri,
vă cobor din stele,
vă alint în taină,
cîntecele mele –
ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cîntecele mele!
Ciripiți acolo,
păsăruici golașe,
ciripiți și creșteți
ca un prunc în fașe –
plîngeți și zîmbiți la sînu-mi, ca un prunc în fașe.
Pe deasupra voastră
împletesc cunună
razele de soare,
razele de lună –
cîte nu vă spun, șirete, razele de lună?
Într-o zi vă-nșală
zările albastre,
vă despart de mine
aripile voastre –
cine-mi poate spune drumul aripilor voastre?
Rătăciți departe,
paseri călătoare
nu vă știe cuibul –
îl mai știți voi oare?
Pribegind în lumea largă, mă mai știți voi oare?
Bate-n streșini ploaia,
cuibul vechi vă cheamă,
părăsit și singur
cuibul se destramă –
fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!
MIS CANCIONES
Os llamo desde los sueños,
os desciendo desde las estrellas,
os mimo en secreto,
canciones mías:
¡como en un nido, os arrullo en el alma, canciones mías!
Gorjeáis allí,
pajaritos desplumados,
gorjeáis y crecéis
como un niño en pañales afelpados –
lloráis y sonreís en mi pecho, como un niño en pañales afelpados.
Por encima de vuestras notas
entretejen corona
los rayos del sol,
los rayos de la luna –
¿cuántas cosas no os dicen, sagaces, los rayos de la luna?
Un día os engañan
azules las fronteras,
os separan de mí
vuestras alas –
¿quién puede decirme el camino de vuestras alas?
Vagáis lejos,
aves viajeras
desconocen vuestro nido –
¿acaso lo recordáis vosotras?
Errando por el mundo ancho, ¿acaso me recordáis vosotras?
La lluvia golpea los aleros,
el viejo nido os llama,
abandonado y solo
el nido se desmorona –
¡sin vuestro gorjeo, el nido se desmorona!
FĂRĂ ȚARĂ
Eu sînt un om fără de țară,
un strop de foc purtat de vînt,
un rob răzleț scăpat din fiară,
cel mai sărac de pe pămînt.
Eu sînt un mag de legea nouă,
un biet nebun, orbit de-o stea,
ce-am rătăcit să v-aduc vouă
poveștile din țara mea.
Eu sînt o lacrimă tîrzie
din plînsul unei mii de ani,
sînt visul care reînvie
la vetrele celor orfani.
Sînt o mustrare călătoare
de pe tărâmuri fără glas,
și dintr-o lume care moare
sînt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sînt oftatul care plînge
acolo-n satul meu din deal,
sînt țipătul muiat în sînge
al văduvelor din Ardeal.
Sînt solul dragostei și-al urii,
un visător de biruinți,
ce port blesteme-n cerul gurii,
drept moștenire din părinți.
Eu m-am desprins dintre morminte,
din cripte umede și reci,
de unde-aducerile-aminte
țin straje unui gînd de veci.
Și cu fiorul care poartă
pe cei încrezători în frați,
v-am plîns la fiecare poartă
durerea morților uitați.
Azi simt cum noaptea se coboară
pe dimineața mea de ieri,
cum cîntul meu se înfășoară
în giulgiul veșnicei tăceri…
Și printre voi îmi duc povara
stropit de rîs și de noroi,
căci vai de cine-și pierde țara
ca să și-o ceară de la voi…
SIN TIERRA
Yo soy un hombre sin tierra,
una chispa de fuego por el viento portado,
un íngrimo siervo fluido de quimera,
del mundo el más necesitado.
De fe nueva yo soy un mago,
un triste loco, cegado por una estrella,
os he traído a paso vago
las historias de mi tierra.
Yo soy una lágrima tardía
de mil años su llanto,
soy resucitada fantasía
para los expósitos de hogareño canto.
Soy un reproche vagabundo
desde lares que han enmudecido,
y de un universo moribundo
soy el grito que aún no se ha ido.
Yo soy el suspiro llorado
allí, en la colina de mi aldea leal,
soy el alarido en sangre empapado
de las viudas de Ardeal.
Soy el suelo del amar, del odiar,
un soñador del triunfo loado,
maldiciones llevo en el paladar,
de mis padres el legado.
Yo me he desprendido de los túmulos,
de criptas como frío humedal,
de donde los recuerdos
atalayan un pensamiento eternal.
Y con la conmoción suelta,
como los hermanos que andan confiados,
os he llorado en cada puerta
el dolor de los muertos olvidados.
Hoy siento la noche y su escurrir
sobre mi mañana de ayer,
cómo mi cántico se va a vestir
de la mortaja de un perpetuo enmudecer…
Y entre vosotros llevo mi carguío,
risas y barro este salpicar,
pues ¡ay de quien en su tierra anda extravío
y a vosotros la deba suplicar!…
INIMA
Biată inimă bolnavă,
făgădău la drum de țară,
cine-și mai aduce-aminte
cîți drumeți te cercetară?
Tu n-aveai zăvor la tindă,
nici scumpete la măsură,
și-ai cinstit pe fiecare
c-un pahar de băutură.
Cum veneau în miez de noapte
călători pribegi în lume,
toți stăpîni la tine-acasă,
răi de plată, buni de glume…
Tu la toți le-ai dat hodină
și le-ai dat popas în cale,
pîn’ s-a risipit pe drumuri
plinul pivnițelor tale.
Azi ești goală și săracă
și crîșmaru-ți dă să moară,
cine să-ți mai treacă pragul,
făgădău la drum de țară?…
EL CORAZÓN
Pobre corazón enfermo,
taberna por un agreste caminar,
¿quién recuerda ya
cuántos caminantes te fueron a explorar?
Tú cerrojo en la puerta no tenías,
ni altos precios a la medida,
y a cada uno convidaste
a una copa de bebida.
Cuando llegaban en plena noche
por el mundo errantes viajeros,
dueños todos en tu casa,
mala paga, buenos chacoteros…
A todos tú les diste descanso
y en su rumbo les diste morada,
hasta que se esfumó por los caminos
toda tu savia tabernizada.
Hoy estás vacío y escaso
y tu tabernero a punto de finar,
¿quién más te cruzará el umbral,
taberna por un agreste caminar?…
CÎNTĂ MOARTEA
Îmi cîntă moartea la fereastră
ca o vecernie-n surdină,
îmi cîntă-ncet povestea noastră:
un joc de umbre și lumină.
Eu o ascult în noaptea mută,
din adîncimi îmi crește mare;
întreaga viață petrecută
la căpătîiul meu răsare.
Și cum, sub tîmpla mea fierbinte,
o lume veche-mi reînvie,
nu cîte-au fost îmi vin în minte,
ci cîte-ar fi putut să fie.
CANTA LA MUERTE
Me canta la muerte en el ventanal
como una misa a la sordina, crepuscular,
me canta despacio nuestro historial:
de sombras y de luz nuestro jugar.
Yo la escucho en la noche callada,
desde lo más hondo me es bañera;
la vida plena caminada
brota en la repisa de mi cabecera.
Y como, bajo mi sien ardiente,
un mundo antiguo vuelve a nacer,
no todo lo que fue me pasa por la mente,
sino lo mucho que habría podido ser.
Dramatismo y ternura, coraje y rebeldía, la obra maestra (versos, prosa, artículos de opinión) del «poeta vates» Octavian Goga (1881-1938, Premio Nacional de Poesía en 1924) genera, antes y ahora, una plena adhesión y la firme solidaridad del pueblo rumano. Razón de ello es el ingenio eufónico de la expresión lírica marcada por palabras e imágenes castizas y es la fuerza limpia y honesta de la representación fidedigna de una realidad sociohistórica entendida a la luz del sentimiento de la Gran Unión de Rumanía (1918), vivo, febril, indomable. Los volúmenes Poezii (Poesías, 1905), Ne cheamă pămîntul (Nos llama la tierra, 1909), Din umbra zidurilor (Desde la sombra de los muros, 1913), Cîntece fără țară (Canciones sin patria, 1916), Din larg (Desde lejos, obra póstuma, 1939) revelan, advierten, exhortan y son testimonio y legado del sueño (“o mucho que habría podido ser”) y de la profunda vinculación entre la voz poética y humana de Octavian Goga y la añoranza, el sufrimiento, la lucha y el alma martirial de su pueblo.