Traducción Ioana Cecovniuc
LUMINA DE IERI
Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cît de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost tîşnitoare, aprinse
fîntîni – azi cu ape legate şi-nvinse.
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
LA LUZ DE AYER
Busco, no sé qué busco. Busco
un cielo pasado, la víspera vencida. ¡Cuán reclinada
está la frente otrora a las alturas consagrada!
Busco, no sé qué busco. Busco
auroras que eran chorreantes, encendidas
fuentes – hoy con aguas atadas y decrecidas.
Busco, no sé qué busco. Busco
una gran hora que persiste en mí sin silueta,
como la huella de una boca en una jarra muerta.
Busco, no sé qué busco. Bajo las estrellas de ayer,
bajo las pasadas, busco
la luz apagada que sin parar encarezco.
CÎNTEC ÎN DOI
Şi vine toamna iar
ca dup-un psalm aminul.
Doi sîntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.
Doi sîntem gata s-ajutăm
brînduşile ardorii
să înflorească iar în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.
Doi sîntem, cînd cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gînduri are soarele cu noi
nu știm, dar sîntem doi.
DUETO MUSICAL
Y llega el otoño otra vez
como al final de un salmo el amén.
Somos dos y listos para degustar
el cóctel de miel con veneno fetén.
Somos dos y listos para ayudar
a los azafranes del ardor
en nosotros otra vez a florecer
y en este otoño que va a acaecer.
Somos dos, cuando con su sombra
nos circundan en el mundo las nubes.
Nos mira el sol, no sabemos en pos
de qué intención, mas somos dos.
CAP APLECAT
Mă îndemn să fiu
și o clipă mai sînt.
Undeva pe cîmp
a murit fratele vînt.
Toamna sîngerează
peste un mers bătrîn.
Printre umbre prelungi
rostul mi-amîn.
Spre nu știu ce sfîrșit
un zbor s-a întins.
Cu pîlpîit de sfeșnic
un copac s-a stins.
În fîntînă mi-aplec
gînd și cuvînt.
Ceru-și deschide
un ochi în pămînt.
CABEZA AGACHADA
Me animo a existir
y por un soplo aún siento.
En algún lugar del campo
murió mi hermano viento.
El otoño se desangra
sobre un anciano andar.
Entre sombras alargadas
mi rumbo por aplazar.
Hacia un oculto final
un vuelo se ha desplegado.
Con el fulgor de un candelero
un árbol se ha apagado.
En la fontana inclino
mi pensamiento y palabra.
El cielo en la tierra
su ojo deja que se abra.
NOAPTE
Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară,
cu un surîs amețitor tu-mi răscolești
tot furnicarul de porniri
cari nu-și mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea limpede a zării
biruitoare mă privești
și-n ochii mei te oglindești
strălucitoare, mîndră și păgînă.
Iar eu încet, nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbrățișînd cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surîsul tău, iubirea și lumina ta –
pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară.
NOCHE
En la luna, cuando refulgen en el azogue de la noche
los cálices de vino como unos ojos de fiera,
con una sonrisa mareante tú me revuelves
todo el hormiguero de arrebatos
que ya no encuentran después descanso.
Bajo la protección nítida del horizonte,
triunfadora me miras
y en mis ojos reverberas,
radiante, altiva y pagana.
Y yo, lentamente, inefablemente lento,
los párpados cierro,
abrazando con ellos el misterio
de tu icono en mis ojos,
de tu sonrisa, de tu amor y luz –
en la luna, cuando refulgen en el azogue de la noche
los cálices de vino como unos ojos de fiera.
MI-AȘTEPT AMURGUL
În bolta înstelată-mi scald privirea
și ştiu că şi eu port în suflet
stele multe, multe,
și căi lactee,
minunile întunericului,
Dar nu le văd,
am prea mult soare-n mine,
de aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua
și zarea mea pleoapa să-şi închidă,
mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
și să răsară-n mine stelele,
stelele mele
pe care încă niciodată
nu le-am văzut…
ESPERO MI CREPÚSCULO
En la cúpula estelífera me sumerjo la mirada
y sé que yo también llevo en el alma
muchas, muchas estrellas,
y vías lácteas,
los portentos de la oscuridad.
Pero no los veo,
tengo demasiado sol dentro de mí,
por eso no los veo.
Espero a que se me atardezca
y mi horizonte su párpado cierre,
espero mi crepúsculo, la noche y el dolor,
a que se me oscurezca todo el cielo
y broten en mí las estrellas,
mis estrellas
que todavía nunca
he visto…
LA CURȚILE DORULUI
Prin vegherile noastre – site de in –
vremea se cerne şi-o pulbere albă
pe tîmple s-aşează. Aurorele încă
se mai aprind şi-așteptăm. Așteptăm
o singură oră să ne-mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lîngă blide
lungi zile, pierduţi şi străini.
Oaspeţi sîntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Aşteptăm să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri păşind,
şi fiicele noastre ieşind
să pună pe frunţile porţilor laur.
Din cînd în cînd cîte-o lacrim-apare
şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
nu ştim ce firavă stea.
EN LAS CORTES DE LA AÑORANZA
Por nuestras vigilias – cedazos de lino –
el tiempo se cierne y un polvo blanco
en las sienes se posa. Las auroras aún
se encienden y aguardamos. Aguardamos
una sola hora para confesarnos
del verde imperio, del paraíso soleado.
Con cucharas de madera nos demoramos al lado de los cuencos
largos días, perdidos y ajenos.
Huéspedes somos en el zaguán de la nueva luz
en las cortes de la añoranza. Del cielo vecinos,
si bien mucho menos lo va a parecer.
Aguardamos para ver a través de columnas de oro
la Edad de fuego en banderas,
y a nuestras hijas salir
a colocar laurel en las frentes de las puertas.
De cuando en cuando una lágrima aparece
y, sin dolor, se espesa en la pestaña.
Alimentamos con ella
no sabemos qué frágil estrella.
MUNTE VRĂJIT
Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gînd, vis și punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.
Jivine mai sfinte-mi ling mînile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorși se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, și anii. Și anii.
MOÑTAÑA EMBRUJADA
Me adentro en la montaña. Una puerta de piedra
despacio se ha cerrado. Pensamiento, ensueño y puente de salto.
¡Qué lagos más amoratados! ¡Qué tiempo más alto!
Del helecho, la zorra de oro me ladra.
Engendros más sacros me lamen las manos: extraños,
hechizados, con ojos torcidos se resbalan.
Zumbando, por el sueño de los cristales vuelan
las abejas de la muerte, así los años. Así los años.
Poeta, dramaturgo y traductor, LUCIAN BLAGA (1895-1961) – «confinado en el círculo de la misma estirpe» (Biografía) – es una de las voces más distintivas de la cultura rumana. Con más de cincuenta títulos que comparten poesía, memorias, teatro, filosofía y traducciones, para «el poeta de la luz» de Lancrăm (Rumanía) el mejor espacio de expresión y riqueza estilística es el de su propio país, un infinito «ondulado» y «miorítico» que ineludiblemente asegura energías, ritmos y actitudes. A raíz de la imagen ancestral de MIORIȚA, balada de esencial referencia, belleza y creación humana, LUCIAN BLAGA defiende la estética del expresionismo transfigurando lo palpable y definido en profundas reflexiones sobre los misterios y los ensueños del mundo. Al respecto, imprescindible es mencionar Poemas de la luz (Poemele luminii, 1919), Los pasos del profeta (Pașii profetului, 1921), En el gran discurrir (În marea trecere, 1924), La alabanza del sueño (Lauda somnului, 1929), En la divisoria de las aguas (La cumpăna apelor, 1933), En las cortes de la añoranza (La curțile dorului, 1938), Los insospechados peldaños (Nebănuitele trepte, 1943) y Poemas (Poezii, 1962, obra póstuma en cuatro volúmenes). Todo ello, una letra intensa e inspiradora, acrónica y universal, pero siempre nutrida y robustecida en las honduras del acervo y rito folclórico rumano.