Traducción Ioana Cecovniuc
ÎNTOMNARE
Și astfel toamna apăru
pe neașteptate în mijlocul verii,
ca un diminutiv al verii,
ca o alintare a verii,
ca un pseudonim al verii.
Și treptat, treptat
în zilele scurte
și-n nopțile lungi
ne numirăm toamnă,
devenirăm toamnă
pentru totdeauna.
OTOÑADA
Y así el otoño se asomó
de pronto, en pleno verano,
como un diminutivo del verano,
como una caricia del verano,
como un seudónimo del verano.
Y paulatinamente
en los días cortos
y en las noches largas
nos fuimos llamando otoño,
nos fuimos convirtiendo en otoño
para siempre.
TOAMNA-N BUCUREȘTI
S-au desfrunzit copacii în București
ca într-un fel de lacrimariu rece,
pe fîlfîit de aripi îngerești
al nostru suflet către ceruri trece.
Pe zare ard corăbii de vikingi,
în noi e miazăzi cît se mai poate,
dar eu mă sting, văzînd cum tu te stingi,
și toamnei am să-i spun singurătate.
Au ruginit statuile călări,
din veac în veac îmbătrînește fierul,
pe-afară, prin cetate, sînt lucrări
și-n pomii goi s-a prăbușit tot cerul.
Tu ce mai faci? Nu e așa că ești?
Că despărțirea noastră e o farsă?
S-au desfrunzit copacii în București,
de prin grădini miroase-a frunză arsă.
Și noaptea vine repede de tot,
în turnuri se aude ora veche
și aripile noastre nu mai pot
pereche să mai stea lîngă pereche.
Eu ce mai fac? M-ai întrebat ceva?
Ocnași de sare către tîmple-mi urcă,
deodată, cu o frunză ce cădea,
un telefon a mai căzut în furcă.
Ne-apropiem de cea mai scurtă zi,
ne va cuprinde cea mai lungă noapte,
distant și tăinut ne vom iubi
la pîlpîirile gutuii coapte.
Tu ce mai faci? Nu e așa că ești?
Ce zvonuri ai mai auzit de mine?
Da, am venit cu toamna-n București,
și sufăr și iubesc și-mi este bine.
OTOÑO EN BUCAREST
Los árboles en Bucarest ya deshojados
como lágrimas en una fría vasija,
en angélicos batimientos aleteados
nuestra alma transita por celestial cobija.
Allí, a lo lejos arden naves vikingas
aún nos habita un aire sureño,
pero me apagaré cuando tú te extingas
y soledad le llamaré al otoño.
Herrumbrosas son las estatuas ecuestres,
envejece siglo tras siglo el hierro,
afuera, por la ciudad, hay obras terrestres
y en los árboles desnudos se ha hundido todo el cielo.
¿Y tú, cómo estás? Aquí, ¿no?, por estos lados.
¿Que nuestra ruptura es una mascarada?
Los árboles en Bucarest ya deshojados,
desde los jardines huele a hoja quemada.
Y la noche viene rápida y definitivamente
en las torres se oye la hora vieja
y nuestras alas de pálpito impotente
ya no siguen el mismo vuelo en pareja.
¿Qué tal yo? ¿Algo me has estado preguntando?
Salinos reos hacia las sienes se me elevan,
de súbito, con una hoja que se iba derrumbando,
otro teléfono unas manos cuelgan.
Nos acercamos al día más corto,
nos abrazará la noche más larga
nos amaremos, frío ardor y secreto,
del membrillo maduro fulgente adarga.
¿Y tú, cómo estás? Aquí, ¿no?, por estos lados.
¿De mí, qué otros rumores has escuchado?
Sí, al otoño en Bucarest mis pasos encaminados
y sufro y amo y el bien es mi estado.
INIMĂ CU IMPRESII DE TOAMNĂ
Impresii de toamnă în inima mea
și nu știu nici numele munților care
mi-arată vecia în calcar distant
și-mi lasă în pleoape un pic de-nnorare.
Și vîntul agită semințe de flori
pe-ntregul podiș, într-un straniu amestic,
și triburi barbare pun miei în frigări
și-astfel se învață cu gustul domestic.
Impresii de toamnă, de nu ai fi tu,
rămasă în vara ce n-o să mai vină,
pe mare sînt nave din celălalt veac
și-n nori se petrec bătălii de lumină.
Curînd ai să pleci și curînd am să plec,
sub ploaia ce fără recurs ne condamnă
și dacă dorești suvenirul final
ia inima mea, cu impresii de toamnă.
CORAZÓN CON IMPRESIONES OTOÑALES
Impresiones otoñales en mi corazón
y ni siquiera sé los nombres de las montañas
que me muestran la eternidad en distante caliza
y cubren mis párpados con barderas pequeñas.
Y el viento agita las semillas florales
por toda la meseta, en una rara mezcolanza,
y tribus bárbaras embroquetan corderos
y así se acostumbran a la vieja usanza.
Impresiones otoñales, si no fuera por ti,
presa del verano que ya no va a llegar,
barcos de otro siglo por el mar se deslizan
y en las nubes las luces se dan a batallar.
Pronto te vas y pronto me voy
bajo la lluvia que nos condena sin apelación
y si deseas el souvenir final,
con impresiones otoñales, ¡ocupa mi corazón!
VLAD ȘI FRUNZELE
Un melancolic domn cu ochii aprigi
se plimbă dimineața prin grădină
privind la ghiocei și crizanteme
cu-ngăduință moale și senină.
O ia și prin grădină cîteodată,
dar mai ales în zi de sărbătoare.
Nu are arc la el și nu vînează,
din fire e milos față de fiare.
Îi place foarte freamătul pădurii,
iubește cioplitorii din județe,
din cînd în cînd convoacă pădurarii
ceva adînc și tainic să-i învețe.
Aceștia pleacă-n codri dintr-odată
și sub privirea lui ca dintr-un clește
începe să se-audă printre oameni
că lemnul în păduri se întărește.
Dar Domnul se mai plimbă prin grădină,
o ia către pădurea nepătrunsă
și are-un fel de-a nu privi boierii
și are-un fel de-a se uita la frunză.
El crede în pădurea izbăvirii
și-ncetineala creșterii îl doare
și caută în fiecare frunză
substanța pentru țeapa viitoare.
VLAD Y LAS HOJAS
Un caballero melancólico de ojos feroces
pasea en la mañana por el jardín
mirando campanillas y crisantemos
su consentimiento es suave y sereno sinfín.
Atraviesa el jardín en ocasiones,
mas, sobre todo, en día festivo.
No lleva ningún arco, ni caza,
con las fieras es su genio tan compasivo.
Mucho le gusta el susurro del bosque,
ama a los talladores de cada condado,
de vez en cuando convoca a los forestales
para enseñarles algo misterioso y ahondado.
Y éstos se van de repente al oquedal
y bajo su mirada, fuerza atenazada,
se rompe a rumorear entre la gente:
la madera del bosque está fortificada.
Pero el Señor sigue paseando por el jardín,
se adentra en el bosque impenetrable
y tiene una forma de no mirar a los boyardos
y tiene una forma de mirar la hoja, tan entrañable.
Él cree en el bosque de la redención
y la lentitud del crecimiento aviva su dolor
y busca en cada una de las hojas
la sustancia para el futuro palo salvador.
DACĂ TU AI DISPĂREA
Dacă tu ai dispărea
într-o noapte oarecare,
dulcea mea, amara mea,
aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
și-o spinare de nuiele,
să te fac de la-nceput
cu puterea mîinii mele.
Lucru lung şi monoton
să te înviez, femeie,
eu, bolnav Pygmalion
hai şi umblă, Galatee!
Dacă tu ai dispărea,
fi-ţi-ar moartea numai viaţă,
dulcea mea, amara mea,
aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci,
să te-mbrac în promoroacă
și apoi să poţi să pleci
orişiunde o să-ţi placă…
De-ai cădea într-adevăr
în momentul marii frîngeri,
aş veni la tine-n cer
să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
umilit şi iluzoriu
unde este casa mea,
o mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
și din rîsu-mi şi din plînsu-mi,
te-aş găsi în sinea mea,
te-aş zidi din mine însumi!
SI TE FUERAS A DESVANECER
Si te fueras a desvanecer
una noche cualquiera,
¡tú, mi dulce-amargo ser!,
turbado iría por la onda naviera.
Con un saco todo de arcilla,
mimbres en la cesta de mi lomo,
al albor dibujando tu mejilla
de mi mano el vigor asomo.
Quehacer largo, tedioso
resucitar, mujer, tu alma pristina,
yo, un Pigmalión achacoso
¡ven, Galatea, y camina!
Si te fueras a desvanecer,
que tu muerte sea sólo vida,
¡tú, mi dulce-amargo ser!,
me iría a una tierra gélida.
De carámbanos fríos plasmarte
y vestirte de escarcha
y luego que puedas irte
por dondequiera te plazca la marcha…
Si te desplomaras verdaderamente
de la gran derrota el momento,
al cielo iría para verte
y de ángeles recomponer tu cuento.
Y después me marcharía
humillado e ilusorio
donde mi hogar sería
una mansarda en el purgatorio.
Si te fueras a desvanecer
de mi reír, de mi llorar,
de mís adentros te iría a recoger,
de mí mismo te iría a alzar.
ANTIPRIMĂVARA
Ce dacă vine primăvara,
atîta iarnă e în noi
că martie se poate duce
cu toți cocorii înapoi.
În noi e loc numai de iarnă,
vom îngheța sub ultim ger,
orbecăind pe copci de gheață
ca un stingher spre alt stingher.
Și vin din patriile calde
cocorii toamnei ce trecu
și cuiburi și-au făcut la streșini
și lîngă mine nu ești tu.
Ninsori mai grave decît moartea
au fost și sînt și vor mai fi,
la mine-n suflet este vifor
și vin nebuni să facă schi.
Și ninge pînă la prăsele,
ninsoarea-mi intră-n în trupul tot,
un dans de oameni de zăpadă
ce îmbrățișarea n-o mai pot.
La noi e iarnă pe vecie,
doi foști nefericiți amanți,
ia-ți înflorirea, primăvară
și toți cocorii emigranți.
Primăvară, care-ai fost,
nu veni, n-ai nici un rost,
poți să pleci, sîntem reci,
iarnă ni-i pe veci.
ANTIPRIMAVERA
¡Qué más da si la primavera llega,
hay en nosotros un invierno penoso
que marzo puede marcharse
con todas las grullas de regreso.
En nosotros hay sólo lugar para el invierno
bajo la última helada congelados,
a tientas andando en hoyos de hielo
como de un ser hacia otro ser, desolados.
Y de las tierras cálidas vienen
las grullas del otoño que pasó
y sus nidos han hecho en los aleros
y a mi lado el alma no te encontró.
Nevadas más implacables que la muerte
hubo y hay e irán a continuar,
en mi corazón hay una ventisca
y vienen los locos para esquiar.
Y nieva hasta los tuétanos,
todo el cuerpo me infiltra la nevada,
un baile de muñecos de nieve
que no pueden ya cimbrar la abrazada.
En nosotros un eternal invierno,
dos míseros, viejos amantes,
llévate la yema, primavera,
y todas las grullas emigrantes.
Primavera, que has sido,
no vengas, no hay ningún sentido,
puedes irte, somos la frialdad castiza,
el invierno se nos eterniza.
BASARABIA PE CRUCE
Se urcă Basarabia pe cruce
și cuie pentru ea se pregătesc
și primăvara jertfe noi aduce
și plînge iarăși neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire,
mereu în casă moare cineva
și n-are țara dreptul să respire
și nici pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo unde s-a sfîrșit pămîntul,
vin triburi să ne ia pămînt și frați
și-n fața lor abia rostim cuvîntul
și, prin tăcere, sîntem vinovați.
Ce cale poate țara să apuce?
În tragica, neconvertita zi
se urcă Basarabia pe cruce
și nu știm învierea cînd va fi.
BASARABIA EN LA CRUZ
Se levanta Basarabia en la cruz
y la preparan para enclavar
y nuevas penas en primaveras sin luz
y el pueblo rumano vuelve a llorar.
Ningún derecho tenemos de sentir la dicha,
siempre en una casa la vida a punto de apagar
y para respirar el país no tiene su ficha
y ni siquiera el simple derecho de soñar.
Desde allí, de unas tierras remotas,
vienen tribus a expoliar suelo y hermanos
y ante ellos apenas unas palabras rotas
y somos culpables por quedarnos callados.
Para el país, ¿qué rumbo con luz?
Un trágico, irreparable día
se levanta Basarabia en la cruz
y no sabemos la resurrección cuándo sería.
ÎNDRĂGOSTIT DE BUCUREȘTI
Nu știu de ce, pe cît m-afund în viață
mă simt atras de fleacuri omenești,
și-mi place-n anotimpul de vacanță
să-ntîrzii, să rămîn în București.
De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
și-acum, cînd sînt sătul de locul zilnic
mă simt golit și-mi e deodată drag.
Pe piatra lui am tot bătut cadența
și-am s-o mai bat atît cît voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
și au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viață
și am născut și-am îngropat idei.
La București, copilăria toată,
visam s-ajung să pot și eu vedea
celebrii cîini ce au covrigi în coadă
și să-ntîlnesc și eu pe mama mea.
Eu vara aș iubi-o pe orbește,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
cînd frunze și lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.
Cînd pe terase se mai bea o bere
și oamenii romanțe triste vor,
și-n curți se face vin din must de struguri
și toți bucureștenii au umor.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
și să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Mă pregătesc să fug din nou în țară
și să cîștig aripi dumnezeiești,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colț de București.
ENAMORADO DE BUCAREST
No sé por qué, mientras más me ahondo en la vida
más me atraen las minucias humanas,
y me gusta permanecer en Bucarest,
demorarme en las vacaciones del estío, llanas.
Cansados de él, pero nos gusta mirarlo,
él es un lumbral a otro pegado,
y ahora, cuando harto del lugar habitual,
me siento vacío y, de pronto, de él enamorado.
Sobre su piedra he andado marcando cadencia
y mientras viva de marcarla no dejaría,
hacia un Olimpo escondido en toda calle
en busca de la gran poesía.
Aquí me han sofocado con su dulce los tilos
y sin razón mis años han pasado;
aquí mis hijos al mundo han venido
y yo ideas he nacido y he enterrado.
En Bucarest, niñez entera,
soñaba con llegar a ver yo también
a los famosos perros con longanizas atados
y encontrarme con mamá, ¡amén!
Yo el verano amaría ciegamente,
pero siento que el otoño es mi estación,
cuando las hojas y las luces por las avenidas
aún le dan un halo a mi contrición.
Cuando en las terrazas se bebe aún una cerveza
y la gente desea escuchar a un triste cantor,
y en los patios se hace vino del mosto de uvas
y todos los bucarestinos tienen humor.
Lo he descuidado mucho y hoy lo busco
y lo encuentro siempre despertado;
no es el más bello del mundo,
pero, al menos, del que más nos hemos enamorado.
Listo para huir de nuevo por sus afueras
y alas divinas para ganar,
para poder catar la melancolía del otoño
en Bucarest, en cada esquinar.
ADRIAN PĂUNESCU (1943-2010), reputado poeta, periodista y promotor cultural rumano. Además de una increíble prolificidad – Ultra sentimientos (Ultrasentimente, 1965), Los corderos primigenios (Mieii primi, 1966), El mundo como mundo (Lumea ca lume, 1973), Y sin embargo el amor (Totuși iubirea, 1983), Frente sin vencedores (Front fără învingători, 1995), Libre para sufrir (Liber să sufăr, 2003), Antiprimavera (Antiprimăvara, 2005), Vagabundos por el lar miorítico (Vagabonzi pe plaiul mioritic, 2007), La libertad de único uso (Libertatea de unică folosință. 2009), etc. – la obra literaria de ADRIAN PĂUNESCU impresiona por su sensible lirismo, en la línea de Alexandru Macedonski (imaginario frenético, pathos verbal, rimas inéditas) y, a la vez, por el nervio y brío de una fina crudeza y sarcasmo al seguir el patrón de febril denuncia socio-política de Tudor Arghezi. De ahí que se valore que esta impetuosa personalidad de la literatura rumana contemporánea “no sólo ha ganado una difícil apuesta, sino que también ha encontrado, creo, su verdadera vocación poética. Ante las cosas que él dice cuesta permanecer indiferente.” (Ovidiu S. Crohmălniceanu, 1921-2000, crítico e histórico literario rumano)