Traducción de Ioana Cecovniuc
ÎNTOARCERE
Acuma totul e altfel, chiar viața,
căci fără veste s-a făcut primăvară.
În prag un pom frumos o să răsară:
statura ta – și-n loc de soare, fața.
De bucurie, n-o să vorbim. O să-mi cadă
cartea din mînă. Ziua scădea-va la geamuri.
Cînd ai plecat urma-ți vedeam pe zăpadă.
Astăzi te-ntorci. Frunzele toate-s pe ramuri.
Dragul meu, stai. Vrei să mănînci și ți-i sete.
Iată, m-aplec. Singură-ți scot încălțările.
Oare ești tu? Umbra-i a ta pe perete?
Poate mă-nșală ceasul tîrziu, așteptările.
Ca mai demult, m-așez la picioarele tale.
Tu povestești, noaptea afară-i deplină.
Stelele ies cu lucitoare paftale.
Luna coboară – lebădă albă-n grădină.
LA VUELTA
Ahora todo es distinto, hasta la misma vida,
pues se ha hecho primavera de repente.
En el umbral nacerá un árbol, su raíz bellida:
tu estatura – y en vez del sol, tu semblante.
Por la alegría, no vamos a hablar. Libro leve
de la mano se me caerá. Los días ante la ventana remitarán.
Cuando te fuiste veía tu huella en la nieve.
Hoy vuelves. Todas las hojas en las ramas están.
Querido, ¡aguarda! Quieres comer y tienes sed.
Mira, me inclino. Sola los zapatos te voy a quitar.
¿Acaso eres tú? ¿Será tuya la sombra en la pared?
A lo mejor me engañan la hora tardía, tanto esperar.
Junto a tus pies me siento como antiguamente.
Tú cuentas, la noche afuera no tiene fin.
Las estrellas salen con su fíbula esplendente.
La luna desciende – cisne blanco en el jardín.
ZÎNE DE ROUĂ
Zîne de rouă,
mă rog vouă,
să mă primiți
în pajiștea unde dormiți.
Drept lumînare,
aș vrea o floare.
Drept rugăciuni și tropare,
vîntul să bată, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zîne bune,
zvîrliți-mi un brîu,
să se facă rîu
și să sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropați-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca și cum aș sta lîngă vatră,
poveștile-acestui ținut luminos…
Așa mă rog vouă,
zîne de rouă,
să mă dezmierde
și-n moarte
zarea pămîntului verde.
HADAS DE ROCÍO
Hadas de rocío,
mi rezo os confío
que me recibáis
en el prado donde a dormir os juntáis.
Como cirio,
quisiera un lirio.
Oraciones y un largo salmo,
el viento que sopla, la hierba que se dobla palmo a palmo.
Vosotras, hadas buenas,
arrojadme una faja,
un río que viaja
sonando sus venas.
Luego, del torrente espumoso
haced abajo mi reposo,
que oiga con la piedra secular,
como si estuviera junto al hogar,
los cuentos de este paraje luminoso…
Así mi rezo os confío,
hadas de rocío,
que me acaricie
hasta en la muerte
la raya lejana de la verde planicie.
MURIM… CA MÎINE
E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai steie
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atîta soare, Doamne, atîta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece,
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt – și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.
MORIMOS… IGUAL MAÑANA
Es tan triste repensar que algún día,
quizá mañana mismo, nuestros cuerpos podrirán
mientras alborozados los árboles de pie seguirán
allí donde los ves a lo largo de la vía.
Tanto sol, tanto sol, Señor
habrá en el mundo después de nuestra partida;
convoyes de estaciones y de tanta llovida,
de cuyo cabello se escurre el frescor…
Y esta hierba aún va a germinar,
y la luna reclinará aún de sorpresa
su mirada sobre el agua que de fluir no cesa,
solo nosotros otra vez no vamos a estar.
Y que se pueda hallar tiempo para el odio
me parece una coyuntura tan insólita
cuando la vida es apenas una gota
entre este minuto que late y el asedio
del otro – e inexplicable me parece este vivir
y triste cuando el cielo casi nunca descubrimos,
ni flores recogemos, ni sonreímos,
nosotros, que tan de prisa andamos para morir.
MACII
Ardeau ca niște facle vii,
în vîrf de firave tulpini.
Își înălțau rîzînd zglobii
obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mîini avare,
am rătăcit în seara blîndă,
umplîndu-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpîndă.
Și m-am întors într-un tîrziu,
departe cîmpul rămînea,
atît de singur și pustiu
în urma mea.
Dar cînd acasă-am încercat
să-i strîng într-un aprins buchet,
toți macii mei s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.
LAS AMAPOLAS
Como vivas antorchas ardían,
en la cima de frágiles tallos.
Con risas revoltosas erigían
entre las espinas sus rojos carrillos.
Las recogí con ávidas manos,
vagué a la hora del suave atardecer,
con la flor llenando mis brazos,
con su delicado enardecer.
Y regresé un instante tardío,
quedaba el campo por allí
tan lejos, desvalido y vacío
detrás de mí.
Pero cuando en casa intenté
juntar las amapolas en un ramo encendido,
todas sus corolas sobre el parqué
como unas lágrimas se han caído.
MAGDA ISANOS (1916-1944). La poesía de esta autora rumana es aquel grito que nos sacude y nos hace ver y sentir a plena luz la belleza y los prodigios de la Naturaleza. Desprovisto de adornos, sencillo y puro, el flujo lírico aflora directamente de su alma, sembradas siempre la calidez, la bondad y la esperanza. Un rostro cada vez más raro en nuestro presente histórico.