Imagen del poeta de Gheorghe Lișteveanu (pintor rumano, 1879-1965)
Traducción Ioana Cecovniuc
VÎNZĂTOAREA DE ILUZII
Și…. într-o bună dimineață,
Decepția, urîtă foc,
intră-n oraș, pe ne-așteptate,
strigînd: — Iluzii de noroc!
— Iluzii de amor!… Iluzii
de glorie și tinerețe!…
Iluzii mari de sănătate!…
Iluzii dulci de frumusețe!
Și marfa asta nesfîrșită
mai mult ca pîinea se vindea,
căci fiecare-și cumpărase
iluzia ce urmărea…
Dar un poet, retras de-o parte,
zîmbea amar spre vînzătoare:
el cunoscuse altă dată
pe vecinica amăgitoare.
LA VENDEDORA DE ILUSIONES
Y… una buena mañana,
la Decepción, más fea que ninguna,
entró en la ciudad, sin previo aviso,
gritando: — ¡Ilusiones de fortuna!
— ¡Ilusiones de amor!… Ilusiones
de gloria y juventud!…
¡Dulces ilusiones de belleza!
¡Grandes ilusiones de salud!…
Y esta mercancía inagotable
más que el pan se vendía,
pues cada uno había comprado
la ilusión que perseguía…
Pero un poeta, echado a un lado,
le sonreía con amargor a la vendedora:
había conocido él en otro tiempo
a la perenne engañadora…
DOI BOGAȚI
M-a dus avarul să-mi arate
întregul său tezaur,
și mi-a deschis o ladă plină
cu aur… aur… aur…
Privindu-mă cu ochi ironici
mi-a zis: — Arată-mi mie
și tu, acum, dacă se poate,
atîta bogăție!
Atuncea, ca să-mi sting în suflet
sarcazmul și amarul,
și să-i arăt că de cît mine
e mai sărac avarul,
l-am dus grăbit spre locuința,
spre raiul dragei mele,
și-am zis avarului: — Privește
furiș printre perdele!
El s-a uitat: pe-o pernă albă
dormea iubita dusă,
și-n jurul ei plutea un farmec
de liniște nespusă…
Ne-am dus în urmă fiecare
spre scumpul său tezaur:
eu la iubita mea, – avarul
spre lada lui cu aur…
DOS RICOS
El avaro me llevó a mostrarme
todo su tesoro,
y me abrió un cofre lleno
de oro… oro… oro…
Mirándome con irónicos ojos
me dijo: — Tú también y con presteza
muéstrame, si es posible,
tanta riqueza.
Para contener, entonces, en mi alma
el sarcasmo y el desconsuelo,
y mostrarle que más que yo
es el avaro un pordiosero,
a casa con premura lo llevé,
al paraíso de mi amada,
y le dije al avaro: — ¡Mira
a escondidas detrás de cortinada!
Y él miró: en un albo cojín
dormía la amada a solaz,
y a su alrededor flotaba un hechizo
de inefable paz…
Luego nos fuimos cada uno
hacia su adorado tesoro:
yo a mi amada, – el avaro
hacia su cofre de oro…
NUMAI PRIMĂVARA
Tristă-mi e simțirea cînd Natura pare
jalnică, cernită:
ca-ntr-o pînză neagră – neagră de-ntristare,
doarme amorțită!
Nu văd iarbă verde pe cîmpia-ntinsă;
pasere nu cîntă;
soarele revarsă o căldură stinsă
din înălțimea-i sfîntă!
Viscolul iernatic, cu suflarea-i rece,
la fereastră bate:
lîngă soba caldă, tristă vremea trece
în singurătate!
Cît doresc, o! Doamne, florile, cîmpia,
apele și țara!…
Ca privighetoarea ce cîntă bucuria
numai primăvara!
SOLAMENTE EN PRIMAVERA
Mi ánimo triste está cuando se asemeja la Naturaleza
desolada, abatida:
¡como en un paño negro enrollada – negra de tristeza,
se adormece aturdida!
No veo hierba verde en el campo dilatado;
ningún pájaro canta;
el sol disemina un calor apagado
desde su altanería santa.
El ventarrón invernizo en la ventana acosa,
de su resoplo la frialdad:
junto al fogón caliente, mohíno el tiempo pasa
en soledad.
¡Cuánto anhelo, oh Señor, las flores, la pradería,
las aguas y la tierra!…
Como el ruiseñor que canta la alegría
solamente en primavera!
CÎT O VIAȚĂ
Ne-am întîlnit pe-o vreme tristă,
și, plini de ploaie și noroi,
cu-ncredere ne-am luat de mînă,
pornind spre casă amîndoi.
În cameră un frig de moarte…
Ea m-a-ntrebat din ochi: — rămîi?
Și-am împărțit, străini și singuri,
același rece căpătîi.
Și unul altuia povestea
vieții noastre ne-am șoptit:
ea tot-d’a-una neiubită,
eu tot-d’a-una neiubit…
C-o dureroasă voluptate
la sîn ca doi copii ne-am strîns
și-n noaptea aceea, cît o viață,
am plîns… și ne-am iubit… și am plîns…
TODA UNA VIDA
Nos conocimos en una temporada triste,
y, de lluvia y fango empapados,
en confianza nos tomamos de la mano,
hacia la casa los dos encaminados.
En el cuarto un frío letal…
— ¿Te quedas?, me preguntó con la mirada.
Y compartimos, extraños y solos,
la misma cabecera helada.
Y el uno al otro el relato
de nuestras vidas lo pasamos murmurado:
ella, siempre sin ser amada,
yo, siempre sin ser amado…
Con dolorosa voluptuosidad,
como dos niños al pecho nos abrazamos
y esa noche, toda una vida,
lloramos… y nos amamos… y lloramos…
CĂLUGĂRUL
Călugărul din vechiul schit
o zi la el m-a găzduit
și de-ale lumii mi-a vorbit,
iar cînd să plec, l-am întrebat:
— Ce soartă rea te-a îndrumat
să cați un loc printre sihaștri?
El mi-a răspuns: doi ochi albaștri!
Călugărul din vechiul schit
de-un dor ascuns a-nebunit,
atunci tovarășii lui buni
într-un ospiciu l-au lăsat.
L-am revăzut, l-am întrebat:
— Ce te-a adus printre nebuni,
eu te știam printre sihaștri?
El mi-a răspuns: doi ochi albaștri!
Călugărul din vechiul schit
de-acelaşi dor a şi murit,
iar la mormînt, printre sihaştri
plîngeau amar doi ochi albaştri.
EL MONJE
El monje de la antigua ermita
un día en su celda cobijo me dio
y sobre el mundo me habló,
y, al irme, le quise preguntar:
— ¿Qué infortunio un lugar
entre ermitaños a buscar te encarriló?
— ¡Dos ojos azules!, él me contestó.
El monje de la antigua ermita
se enajenó por ocultos anhelos,
entonces sus buenos compañeros
a un manicomio lo hicieron llegar.
Lo volví a ver, le quise preguntar:
— ¿Qué te trajo entre enajenados?
Yo entre ermitaños te creía.
— ¡Dos ojos azules!, él me respondía.
El monje de la antigua ermita
de los mismos anhelos murió,
y entre ermitaños en la tumba velaban
dos ojos azules que a mares lloraban.
FLOARE DE DRUM
Pe-o margine de drum, departe,
ca un pribeag pierdut în lume,
creștea o floare solitară,
ce poartă cel mai dulce nume.
Înstrăinată-ntr-o mulțime
de ierburi și de grîne-nalte,
părea batjocorită, moartă,
uitată, printre celelalte.
Sub vîntul ce trecea zburdalnic
ea s-apleca tot spre pămînt,
precum o floare gînditoare
ce plînge lîngă un mormînt.
Nu știu de ce atras spre dînsa,
apropiindu-mă încet,
am cugetat adînc atuncea
la sufletul unui poet!
FLOR DE CAMINO
Al borde de un camino, lejos,
errante perdida en el mundo,
crecía una flor solitaria,
de nombre dulce, oriundo.
Apartada de una horda
de hierbas y de espigas altas,
parecía desechada, muerta,
olvidada, entre otras tantas.
Bajo el viento que travieso soplaba,
sobre la tierra ladeaba sin parar,
como una flor pensativa
que en una tumba no deja de llorar.
No sé por qué hacia ella atraído,
acercándome a pauta lenta,
cavilé por ese entonces
sobre el alma de un poeta.
CÎINELE
Acum e bătrîn… Pe prispă
stă toată ziua, sau la vatră;
spre trecători, mai niciodată
nu latră…
Cînd e senin și despre crînguri
adie vîntul a răcoare,
se-urcă pe bordei a lene
și stă la soare…
Copii-l cheamă blînd pe nume,
el se retrage trist de-o parte,
privirea lui ce mulțumire
împarte!…
Tot satul-l știe… și ciobanii
își povestesc ades la tîrlă,
cum a scăpat un miel, o dată,
din gîrlă…
Prieten credincios de curte,
cînd mort de frig, cînd nemîncat,
el niciodată-n altă parte
n-a dezertat…
Acuma e bătrîn…, stăpînul
în multe rînduri l-a gonit;
el a plecat, și dup-o vreme
a revenit!
Copii doar îl au în grijă
și-l mîngîie ca pe-un bolnav,
el într-un colț uitat se ascunde
tăcut și grav…
Dar noaptea uneori, cînd luna
prin frunze razele-și răsfrînge,
urlînd aleargă trist pe cîmpuri,
și parcă plînge…
EL PERRO
Ahora está viejo… En el pórtico
se pasa todo el día, o junto al hogar;
contra transeúntes, casi nunca
quiere ladrar…
Cuando despejado y desde arboledas
una brisa fresca bate,
se sube con pereza sobre la choza
y al sol su alma late…
Los niños gentilmente lo llaman por su nombre,
él se refugia entristecido,
al compartir su modo de mirar
agradecido…
La aldea entera lo conoce… y los pastores
en el aprisco suelen contar
cómo a un cordero salvó una vez,
en un lagunar…
Fiel amigo del corral,
bien muerto de frío o sin comer,
él nunca a otro lugar
se fue a defender…
Ahora está viejo…, el amo
a menudo lo echó;
él se fue, y después de un tiempo
¡se retachó!
Sólo los niños lo cuidan
y lo acarician como a un ser delicado,
él en un rincón oculto se esconde,
solemne y callado…
Pero por la noche, a veces, cuando la luna
entre las hojas sus rayos rompen a bajar,
aullando tristemente corre por los campos,
y parece llorar…
“Me gusta estudiar el mundo y luego cristalizarlo en mis obras. Lo observo todo”. Son estas las palabras del memorable poeta, traductor y crítico literario TRAIAN DEMETRESCU (1866-1896). Precursor del simbolismo y anunciando el hastío abrumador de George Bacovia (1881-1957), TRADEM (seudónimo) contribuye a la literatura rumana con poesía, novela, ensayo, crónica y traducción, edificando «la sinfonía de un buen corazón» que marca una excepcional tonalidad creativa. Mirada alerta y análitica de la sociedad rumana decimonónica, tamizada a través de su propia forma de ser, tantas veces “cansado, harto del ruido, de los mezquinos espectáculos del alma”, TRAIAN DEMETRESCU nos hace llegar un patrimonio de sensibilidad y sabiduría cuyo núcleo nace de un sentir “enriquecido con tesoros estéticos, que ama la belleza por encima de todo” y de un ánima que “desearía ser una fuente inagotable de bondad”.