Traducción de Ioana Cecovniuc
CURȚILE VECHI
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
zac curți pustii… Acolo tăcerea stăpînește
și-n verde mantă mușchiul cuprinde și-nvelește
surpata zidărie și frîntele tulpine;
Și-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine
sălbătăcita viță pe stîlpi se-ncolăcește,
cu iedera cea neagră ce-n streșini împletește
o lucie cunună uitatelor ruine.
Adînc ca de o vrajă par ele adormite,
pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
nu tremură o frunză, nu mișcă fir de iarbă,
și-n tăinuita culă, țintind priviri viclene,
zîmbesc către domnițe boieri cu lungă barbă,
purtînd pe-nalta cucă surguci cu mîndre pene.
LAS CORTES VIEJAS
Por siglos, abandonadas en las colinas ocultas,
yacen desérticas cortes… Allí el silencio impera
con manto verde el musgo envuelve y forra
los muros desplomados y las cañas rotas;
Y ornando el zaguán de panojas compactas
la vid asilvestrada en los pilares se atornilla,
en los aleros la negra hiedra luciente corona ensilla
en torno a las ruinas de la memoria derrotas.
Del embrujo parecen profundamente adormitadas,
en una balsa sueña la isla de salgueras despeinadas;
ni una hoja tiembla, ni se mueve la hebra de hierba,
y clavando miradas astutas, en una torre secreta
a las princesas les sonríen boyardos de larga barba,
llevando a gala plumajes en el gorro de copa alta.
MĂRTURISIRE
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
arse stînci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
strajă a singurătăţii trist veghează pe colină
și în juru-i, seara, tainic, liliecii fîlfîiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sînge,
spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vînt,
e-o cîntare-ndepărtată ce visări apuse plînge,
e o candelă uitată ce se stinge pe-un mormînt.
CONFESIÓN
Mi alma es un mar muerto, de un cielo de dolor espejo,
en el terror de secos yermos lo apresan rocas quemadas,
siempre duermen las olas, no sopla la brisa por su pálido reflejo,
en negro abismo esconde urbes viejas, ahogadas.
Mi alma es una torre de piedra caída a los pies de la ruina,
la hiedra y el verde musgo sus muros asaltan,
centinela triste de la soledad vigila desde la colina
y alrededor, de noche, obscuros murciélagos volitan.
Mi alma es una rara flor como de sangre empapada,
arrasado su aroma ante el feroz viento de la desventura,
es un cántico lejano que llora la ilusión extraviada,
es una vela olvidada que se apaga sobre una sepultura.
GRĂDINILE AMĂGIRII
Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
apusa tinereţe s-a ofilit de dor
și apa ce-aţipeşte, în luciu-i rînjitor,
visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
Şi cînd ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
și mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
va răsări iar umbra cu chip înşelător
cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
Dar în zadar vei cere viclenei năluciri
să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
că va pieri, zîmbindu-ţi, cu degetul la gură,
și singur iar vei plînge în searbedele zori
amara soartă care te-a prigonit cu ură,
încununîndu-ţi fruntea cu mohorîte flori.
LOS JARDINES DEL DESENCANTO
Los jardines del desencanto te esperan allí,
mocedad de añoranza marchitada y canosa,
donde el agua se amodorra, brillantez desdeñosa,
tus sueños espeja y sus ondas encadena entre sí.
Y cuando huraña la luna entre turbias nubes grite su orí
y mudo, el aire mustio lata su ola tremosa,
otra vez brotará la sombra de faz engañosa
con ojos cuyo secreto no supiste descifrar dentro de ti.
Pero en vano le vas a pedir a la quimera taimada
que te resucite aún un soplo de la dicha apagada,
pues sonriéndote, con el dedo a los labios va a expirar,
y solo de nuevo llorarás en la hora de insulsos albores
el amargo sino que te fustigó con tanto odiar,
coronando tu frente con taciturnas flores.
NOAPTE ROȘIE
Trecînd ca o nălucă, prin vifor, prin noroi
el fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite;
nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,
îi curge mîndrul sînge pe platoșă șiroi.
Dar gîndu-i vajnic zboară sălbatic înapoi
și cînd își amintește cum, de păgîni răpite,
plăpîndele domnițe în lanțuri zac robite
și cum tăiați pieriră coconii amîndoi,
pe-un mal de rîpă calul și-oprește deodată,
privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată
și alba barbă-și smulge și blestemă hain,
și-amenințînd văzduhul, cu pala-n mîna dreaptă,
se-ntoarce Voievodul mînat de-un aprig chin
în valea unde lupta și moartea îl așteaptă.
NOCHE ROJA
Como un espectro, el lodo, la tormenta enfrentando
huye derrotado y lo engullen florestas sombreadas;
no siente como de sus terribles heridas, en oleadas
la noble sangre por la coraza se va desparramando.
Pero su ímpetu bravo con fiereza vuelve volando
y cuando recuerda como, por bárbaros raptadas,
las suaves doncellas entre cadenas yacen avasalladas
y como a dos infantes la vida se les fue cortando,
en el borde de un barranco su caballo detiene de repente,
lleno de furia, mira hacia las llamas del horizonte
y arrancándose la barba blanca echa una maldición atroz,
y amenazando el aire, el sable en mano derecha, acerbamente
el Vaivoda regresa alentado por un suplicio feroz,
al valle donde lo esperan la batalla y la muerte.
CĂLUGĂRIȚA
În sfînta mănăstire de-ai mei părinți zidită,
muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
acoperit de zdrențe, de ani împovărat,
îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
a țării mîndră Doamnă, dar lumea m-a uitat,
și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
crunt inima-mi zvîcnește și sîngeră rănită.
Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul
de cînd cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
purces-a să înfrunte păgînele urdii;
din șea îl prăbușiră hangerele haine.
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
și eu îmi rog sfîrșitul, dar moartea nu mai vine.
LA MONJA
En el santo monasterio que mis padres han alzado,
azotando sin piedad mi pobre cuerpo consumido,
cubierto de guiñapos, por los años afligido,
bajo bóvedas de pena sufro un vivir malvado.
Bella y feliz gozaba de un tiempo serenado,
del pueblo soberbia Señora, pero presa de su olvido,
y a menudo, al recordar mi sueño vencido,
mi corazón trepida su pesar ensangrentado.
Pues mi vida de las lágrimas se ha hecho manantial
desde que con su ejército el Vaivoda, mi elegido celestial,
partió a enfrentarse a salvajes tropas;
infames espadas lo tumbaron de su silla de montar.
Y suntuosas cortes son desde entonces arruinadas copas
y por mi fin yo rezo, mas la muerte deja de llegar.
LA ARGEȘ
Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
un corb bătrîn și-ntinde puternic negrul zbor
și-n liniștea adîncă, din cînd în cînd ușor,
din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domnița să privească, din ‘naltul foișor
cum soarele-asfințește, împurpurînd de dor
zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,
cînd se oglindă-n ape murindele văpăi
și blînd văzduhul cerne cenușă peste văi,
de ce nu mai răsare zîmbind în faptul serii?
—Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
de taină-îmbălsămată și florile uitării
îi troienescc posace mormîntul părăsit.
EL RÍO ARGEȘ
Como desprendido del blasón, hacia confines sosegados,
un cuervo anciano extiende con brío su negro volar
y en el hondo silencio, el suelo se cubre a ratos al rodar
de los olmos las hojas muertas en linos soplados.
Pero por qué hoy ya no viene como en los días pasados
la Princesa desde el alto mirador a contemplar
cómo se desploma el sol de añoranza a purpurar
las vegas llenas de tristes hechizos, sombreados,
cuando en las aguas se espejan moribundas llamaradas
y apacible el aire sobre los valles tamiza cernadas,
¿por qué sonriendo ya no sale en decurso anochecido?
—No, pues hace mucho que duerme en ermita ruinosa
del misterio embalsamada y las flores del olvido
nievan taciturnas sobre su tumba desidiosa.
DOMNIȚA
Verzi-tulburi ochii-i galeș revarsă pe sub gene
ispita pătimașă și doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
în grelele-i veșminte pășind măreț și-alene.
Mișcările-i sînt line, molatece, viclene,
și dulcele-i grai curge duios și răsfățat.
Dar cine-i cată-n față se pierde săgetat
de negrul arc ce-mbină trufașele-i sprîncene.
Muiată-n nestimate și-n horbote de fir,
în mîna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
ea poartă pe subțirea năframă nărămzie
ca un potir de sînge un roșu trandafir
și, tot ca el, rănită în plină tinerețe,
tînjește, se-nfioară și moare de tristețe.
LA PRINCESA
Sus ojos verdes esparcen bajo pestañas esquivas
la tentación ferviente y el anhelo envenenado.
Es alta, de pelo rubio, andar acompasado,
de lento paso en sus solemnes prendas, llamativas.
Sus formas son suaves, lánguidas, vivas,
y el dulce timbre de su voz fluye tierno y mimado.
Pero quien su rostro mira se pierde flechado
por el negro arco que une sus cejas altivas.
Empapada en gemas y blonda sedosa,
en su mano –de cera luciente pálida florilla–
lleva sobre la suave y naranjada mantilla
como un cáliz de sangre una roja rosa
e igual que ella, en plena juventud herida,
anhela, se estremece y muere entristecida.
MATEIU I. CARAGIALE (1885-1936), escritor y artista gráfico rumano, preeminente figura del esteticismo y del simbolismo literario posromántico. Tópico fundamental, la meditación sobre el tiempo involucra una personal reflexión sobre la muerte y la inexorable decadencia y olvido de espacios y rostros. Vaivodas, princesas, boyardos de las Cortes Viejas son los personajes con los que Mateiu I. Caragiale, gran apasionado de la heráldica, compone los refinados cuadros líricos de un pasado tan añorado. Y es así que en su obra, breve pero deslumbrante – Remember (1921), Los Depravados Príncipes de la Corte Vieja (Craii de Curtea-Veche, 1929), Bajo el sello del secreto (Sub pecetea tainei, 1930), Blasones (Pajere, 1936) – “todo se eleva, muy por encima del nivel de las contingencias, a un cielo de leyenda, de mito.” (Perpessicius, poeta y crítico literario, 1891-1971).