Traducción de Ioana Cecovniuc
¿CE DAR SĂ-ȚI FAC ACUM CĂ-I PRIMĂVARĂ?
Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gît îți pun șirag de lăcrămioare.
Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.
Și gata! Nu mai am, știi bine,
c-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sînt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
rugîndu-mă la El să ți le dea!
¿QUÉ REGALARTE AHORA QUE ES PRIMAVERA?
¿Qué regalarte ahora que es primavera?
De nubes te coso una vestimenta ligera.
De campanillas un cinturón te hago.
Collar de muguetes en tu cuello halago.
Zapatitos de violetas te doy como calzado.
Para tu ser de la ciudad el más agraciado.
¿Deseas ajorcas también? ¿Y hasta pendientes?
Un encaje te hago con fumarias olientes.
¡Y listo! No tengo más, bien lo sabes,
¡que por ti gasté unos tres alijares!
¿Y también deseas paz, y alegría, y vigor?
Esto no tengo. ¡Dios de ello todo es merecedor!
Entonces con amor me voy a arrodillar,
¡que te las conceda LE voy a suplicar!
SĂRUTĂ-MĂ
Sărută-mi ochii grei de atîta plîns,
doar sărutarea ta ar fi în stare
să stingă focul rău ce i-a cuprins,
să-i umple de iubire și de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleștate
ce vorba și surîsul și-au pierdut.
Îți vor zîmbi din nou înseninate
și-ndrăgostite ca și la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gîndurile rele
și toate îndoielile-or să moară,
în loc vor naște visurile mele
de viață nouă și de primăvară.
BÉSAME
Bésame los ojos que pesan de tanto llorar,
solamente tu beso sería capaz
de extinguir el mal fuego que los ha ido a cercar
y de sol colmarlos y de amor feraz.
Bésame la boca, los labios atenazados
que la palabra y la sonrisa han perdido.
Te sonreirán de nuevo serenados
y enamorados como al principio vivido.
Bésame la frente, la mala noesis
y todas las dudas van a expirar,
en su lugar, en sueños nacerá mi poiesis
para una vida nueva y primaveral.
PENTRU PACE MĂ ROG…
Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate
și pentru oameni din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor.
Și fruntea îngheață, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.
Mă mai rog pentru sîngele plin
de întuneric și spaimă, sînge străin,
nicicînd să nu fie vărsat pe pămînt,
unde morții aproape ca florile sînt.
POR LA PAZ REZO…
Por la paz rezo, por las cosas olvidadas
y por las almas en soledad abandonadas.
Un cerco ojeado a su alrededor se va cerrando.
Y la frente es de hielo, las horas van bajando,
hacia el día, más blancas, las horas van bajando.
Y rezo también por la sangre llena
de oscuridad y espanto, sangre ajena,
jamás la derramen sobre la tierra,
donde los muertos son casi como la flora.
CAISUL
Azi-dimineață m-am trezit,
căci mi-a bătut nerăbdător în geam,
cu degetele sale fragede de ram,
caisul, care peste noapte-a înflorit.
Și nu-l recunoscui de la-nceput…
Atîta alb și roz își răsfăța risipa,
că m-am gîndit un înger c-a trecut
și-n ramura lui și-a frînt aripa.
Dar poate nu-i caisul, m-am gîndit,
și-atuncea, supărat că tac astfel,
obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit
și-ndată l-am recunoscut că este el,
prietenul copilăriei, mult iubit.
EL ALBARICOQUERO
Esta mañana del sueño me despertó
un toque inquieto en la ventana,
con los dedos de su tierna rama,
el albaricoquero que en la noche en flor dio.
Al principio no lo reconocí…
Tan blanca y rosa lucía su gama derrochada,
que un ángel había pasado discurrí
y en los ramos su ala quebrada.
Quizá no sea el albaricoquero, pensé,
y entonces, por mi silencio enojado,
la mejilla me rozó con su brazo floreado
y en seguida lo identifiqué,
de la infancia mi amigo tan adorado.
INTERIOR
În casa asta trecură zilele mele,
leneşe ca pernele pe canapele,
cuminţi ca nişte fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri…?
Maica Domnului seamănă nu știu cu cine!
Mamă, cîteodată seamănă cu tine.
Amîndouă aţi împletit şi-aţi spălat,
noaptea mai tîrziu decît toţi v-aţi culcat…
Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde se-ascund toate tăcerile,
ca nişte pisici singuratice.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece…
M-aş duce să caut în scrinul de lemn
(pe care se lasă lumina ca un îndemn)
portocale şi mere şi să-ntîlnesc printre rufe
mîinile unei fetiţe, fragede tufe…
INTERIOR
En esta casa pasaron mis días,
en los sofás almohadillas baldías,
como las mozas de antaño cándidas.
Velón debajo de un icono, ¿por qué trepidas?…
¡La Virgen a quién se parece no lo sé!
Madre, a veces, a ti viene a parecerse.
Las dos habéis tejido y habéis limpiado,
más tarde que todos en la noche os habéis acostado…
Retratos queridos, queridas guaridas
por donde los silencios van a escondidas,
como unos gatos desolados.
La casa se llena de cortinas en vuelos alunados…
Iría a buscar en el baúl de madera
(la luz sobre él, incitación resbaladera)
naranjas y manzanas y encontrar entre las prendas
las manos de una niña, frágiles frondas…
COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUȚI
Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i tîrziu”.
Să ştii c-am să rîd în flori
și c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.
Dacă suferi, să mă chemi serile,
și-am să vin lîngă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
și marea cu aripa mea.
Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui : “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştilor.
Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
cînd am să vin lîngă patul tău
și-am să fac aerul răcoros,
scoborînd toate stelele jos.
Ai să cunoşti că-i mama după pace
și după felu-n care totul tace –
durerea şi grija de mîine –
după mirosul de gutui şi pîine.
Ai să mă ştii şi-ai să zîmbeşti dormind.
Eu, cînd am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.
HIJO MÍO, NO ME BUSQUES…
Hijo mío, no me busques. De mí
todo te hablará con razón de sí.
Después de que yo me vaya,
no digas: “Para mamá el tiempo se calla”.
Que sepas que entre las flores voy a reír
y que muchas veces voy a ceñir
con las nubes y la lluvia los corrales
allí, donde me pasaba las tardes.
Si sufres, llámame por la noche,
y al lado de tu corazón voy a llegar,
aunque del horizonte el broche
y el mar con mi ala deba cruzar.
No le tengas miedo a mi rostro cambiado.
No digas: “¡Mamá nunca así se ha mirado!”
Me vas a reconocer de los cuentos la voz
entre árboles ante las ventanas, ante un tejaroz.
Tantas señas y de que soy yo te vas a enterar,
cuando junto a tu cama vaya a llegar
y haré que en el aire se sienta el frescor,
resbalando las estrellas por tu alrededor.
Que es mamá gracias a la paz lo vas a averiguar
y por como todo se dispone a callar –
del mañana el desazón y el dolor –
por como el membrillo y el pan emanan su olor.
Y vas a sentirme, a sonreírme en tu sueño.
Yo, cuando perciba el sol risueño,
por temor a que el rocío me encubra muriendo,
con los ángeles me juntaré en vuelo subiendo.
MAGDA ISANOS (1916-1944) se sitúa en el panorama más alto de toda la poesía rumana. Acompaña un grupo de voces líricas cuyo destino literario fue aplastado por «el pájaro de pico rubí», la inquietante metáfora creada por otro trascendental poeta rumano, Nicolae Labiș (1935-1956), para referirse a la muerte prematura. Testigo de lo terriblemente dramático de una guerra mundial, MAGDA ISANOS es reconocida por el tono suave y confesional de sus poemas en los que el dolor, la tristeza, el espanto y la soledad alternan con la luz, la belleza, la ternura y la confianza en los prodigios de la Naturaleza, configurándose así un arte poético puro y musicalmente enriquecedor que revela una sensible actitud y visión sobre la humanidad.