Traducción de Ioana Cecovniuc
DOI PRIETENI
S-a stins pe uliți cel din urmă zvon.
Arar un pas răsună monoton
pe trotuarul luciu și pustiu…
La colț, în umbră, micul vizitiu
așteaptă un tramvai întîrziat:
el și căluțul lui, doi bieți fîrtați,
bătuți de vînt și ploi,
ce bine se-nțeleg ei amîndoi!
Pe după gît el i-a trecut un braț,
și fruntea și-a-ngropat-o-n coama
tovarășului credincios și blînd…
Iar calul, nemișcat și el de teama
să nu-i alunge visul prea curînd,
ciulește doar urechea, cînd și cînd,
în liniștea tîrzie ascultînd…
Și ninge peste ei, și nu-și dau seama.
DOS AMIGOS
Por las callejas un último rumor apagado.
A veces resuena un paso pesado
sobre la acera luciente y vacía…
En la esquina y su sombra, un tranvía
retrasado espera el pequeño cochero:
él y su caballito, un pobre compañero,
dos hermanitos por viento y lluvia azotados,
¡qué bien se llevan los dos acoplados!
El cuello él lo rodea de bracero,
y la frente se ha hundido
en las crines del fiel acompañante y blando…
Y el caballo, también por miedo detenido
a que su sueño demasiado pronto se vaya esfumando,
sólo agudiza el oído, de vez en cuando,
en el silencio tardío escuchando…
Y nieva sobre ellos, y no lo han sentido.
BUNICA
Cu părul nins, cu ochii mici
și calzi de duioșie,
aievea parc-o văd aici
icoana firavei bunici
din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
din zori și pînă-n seară;
cu furca-n brîu, cu gîndul dus,
era frumoasă de nespus
în portu-i de la țară…
Căta la noi așa de blînd,
senină și tăcută;
doar suspina din cînd în cînd
la amintirea vreunui gînd
din viața ei trecută.
De cîte ori priveam la ea,
cu dor mi-aduc aminte
sfiala ce mă cuprindea,
asemuind-o-n mintea mea
Duminicii Preasfinte…
LA ABUELA
Pelo canoso, ojos de canela,
pequeños y cálidos de ternura,
me parece ver real aquí la vela
del ícono de mi frágil abuela
de la niñez blandura.
Hilaba, huso tras huso, hilaba,
del orto al anochecer;
con la rueca en cintura, en sí misma musitaba,
su belleza cómo fulguraba
en su ropa de un verde florecer…
Con dulzor nos miraba tanto,
serena y callada;
sólo suspiraba de rato en rato
al rememorar algún retrato
de su existencia pasada.
Siempre jamás que la miraba,
recuerdo volando alto
la timidez que de mí se apoderaba,
cuando en mi mente la asemejaba
al Domingo Santo…
FULGII
Zăceau priveliștele moarte
sub cerul sur, în asfințit,
și-abia mai auzeam departe
un glas de crivăț amorțit.
În mijlocul naturii mute
eram eu singur călător:
îmi aminteam de vremi trecute
și mă visam în viitor…
Iar din imperiul tăcerii
se desprindeau fulgi mari de nea:
cădeau încet, cădeau puzderii
în urma și-naintea mea…
LOS COPOS
Yacían los parajes muertos
bajo el cielo gris, al ocaso,
y a lo lejos apenas oía yertos
del cierzo los ecos, el paso.
En medio de la natura callada
era yo un solitario viajero:
recordaba una edad pasada
y soñaba con un día venidero…
Y del imperio del silencio
se desprendían copos grandes de nieve:
caían a montones, caían despacio
por detrás y ante mí en tempo leve…
MELANCOLIEI
Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită
Melancolie, credincioasă soră!
Era într-o duminecă-nflorită
și satul tot, devale, strîns la horă.
M-am dus și eu. La vesela serbare
priveam așa pierdut, și-ntîia oară
în sufletu-mi simții cum se strecoară
fiorul tău de dulce întristare.
Înstrăinat de-atîta veselie,
am căutat singurătatea-n cetini…
Atunci te-am cunoscut, Melancolie,
și, vezi, de-atunci rămas-am buni prieteni…
A LA MELANCOLÍA
¡Qué pronto me conquistaste, amada
Melancolía, devota hermana!
Era un domingo de luz floreada
y todo el pueblo en la ronda, en la hoya llana.
Asistí yo también. Tan perdido al mirar
la alegre fiesta, y por primera vez
en mi alma sentí escurrirse la tez
de tu escalofrío de dulce pesar.
Ajeno a tanta alegría,
busqué entre abetos las ramas de la soledad…
Llegué a conocerte así, Melancolía,
y, ves, desde entonces trabamos buena amistad…
SALCÎMUL
Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumînarea
se luptă-n întuneric, tot scăpătîndu-și zarea,
precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
în liniștea ploioasă…
Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
bat fîlfăiri greoaie dasupra casei tale…
Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:
ne lasă și cucorii!
„Fugiți, fugiți departe, întîrziate stoluri,
să nu v-apuce-n cîmpuri înghețul de la poluri…”
suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
salcîmul de la poartă…
LA ACACIA
Veladas largas de otoño. En el candelero, la vela
lucha en la oscuridad, el horizonte apenas riela,
como lucha el sueño contra el dolor que te abruma
en el silencio que la lluvia consuma…
De súbito, tristes voces avivan penas larvadas,
golpetean sobre tu casa intensas aletadas…
Silencio se hace otra vez… y los escalofríos te trastornan:
¡las grullas también nos abandonan!
“¡Huid, huid lejos, tardías bandadas,
que no os atrapen en los campos de los polos las heladas…”
suspira tristemente atrás, susurrando su hoja muerta,
la acacia frente a la puerta…
HAIDUCUL (I)
Ușoare neguri cresc din porumbiște
și arde viu luceafăru-n tărie…
Izvoarele în liniștea pustie
își tînguie eterna lor restriște.
Dar brazii stau încremeniți ca niște
oșteni în șir, visînd o bătălie…
Un vînt ușor și somnoros adie
și-n codru prinde frunza să se miște…
Mierloiul sprinten șuieră o clipă;
un sturz ștrengar îngîn-o turturică;
vestind noroc, departe cîntă cucul…
Ce mîndră sărbătoare se-nfiripă!
Doinind din frunză vesel, pe potică,
se duce-n sus, prin aluniș, haiducul…
EL HAIDUC
Leves nieblas del maizal se alzan
y vivamente arde el lucero en lo alto…
Los manantiales en el silencio falto
su desventura eternal sollozan.
Pero los abetos, en fila, se paralizan,
huestes con una batalla soñando…
Un viento suave y soñoliento está soplando
y en el bosque las hojas a moverse empiezan…
El mirlo ágil por un instante pita;
un tordo travieso a una tórtola imita;
voceando la buena suerte, el cuco lejos canta…
¡Qué grandiosa fiesta se incita!
Paso alegre en la senda, con la hoja una doina recita
y por el avellanal el haiduc remonta…
HAIDUCUL (II)
Lumina aurie ce cerne printre cetini,
trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus,
haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus:
în toată lumea largă el n-are alți prieteni
decît copacii-n codru și nourii de sus.
Înfiorat de taina singurătății grele,
străvechiul codru sună foșnindu-și frunza rar…
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar:
își saltă dîrz podoaba de-alămuri și de-oțele
și ochii lui sălbateci străfulgerînd tresar.
Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie
și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,
ca dintr-o săritură s-o culce la pămînt,
haiducul clocotește de ură și mînie
și pieptul i se umflă stînd să zbucnească-n cînt…
Dar din tufiș trei focuri vrăjmașe se descarcă,
un răcnet moare-n pieptul rănitului erou!
El vrea să se ridice și cade-n brînci din nou:
din somn tresare codrul, rănit și dînsul, parcă,
și urlă de durere, cu repetat ecou…
EL HAIDUC
La luz dorada que entre las ramas se infiltra,
como un espíritu, el horizonte del atardecer atravesado,
el haiduc vaga con su arcabuz a la espalda cargado:
en todo el mundo otros amigos no encuentra
salvo los árboles del bosque y el cielo encapotado.
Por el misterio de la pesada soledad estremecido,
el bosque ancestral resuena pausadamente su hoja susurrando…
El hercúleo advierte un ruido que del confín se está acercando:
con firmeza eleva su atavío de latón y acero enlucido
y sus ojos salvajes con un fulgor se van alumbrando.
Como se levanta el león, señor de un lugar baldío,
y soberbio espera a su presa, al viento su olfato,
para abatirla de un solo salto,
de odio y rabia hierve el haiduc bravío
y el pecho se le hincha para detonar un canto…
Pero tres tiros hostiles se disparan desde una mata,
¡un rugido muere en el pecho del héroe herido!
Quiere levantarse y otra vez de rodillas caído:
del sueño, contuso también, el bosque despierta
y aúlla de dolor, con un eco repetido…
ZMEOAICA
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-Frumos!
Zorește-ți fugarul și-aține-te bine!
Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos
pe urmele noastre pornit-a și vine
purtată în goană, ca norul de vînt,
c-o falcă în cer și cu alta-n pămînt!
— N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi
e Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă!
Aruncă năframa cea scumpă-napoi,
să crească un codru năstrușnic de-aramă:
pîn’dinții Zmeoaicei, rozînd, s-or toci,
noi fi-vom departe, departe de-aci!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-Frumos!
Nu simți tu dogoarea arzîndu-te-n spate?
E crunta Zmeoaică cu chipul hidos:
rozînd la copaci, prin pădure străbate.
Ea vine cumplită, cu părul vîlvoi,
și dacă ne-ajunge, aman e de noi!
— N-ai teamă, tu, mîndră copilă de crai,
n-ai teamă, al inimei mele tezaur!
Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-l ai,
pe loc să se facă un munte de aur.
Ah, iată-l cum crește cu vîrful în cer
să-l roadă Zmeoaica cu dinții de fier!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-Frumos!
Căci muntele, iată, se clatină, crapă:
Zmeoaica cumplită, cu chipul hidos,
prin borta deschisă se vîră și scapă.
ea varsă catran și pucioasă pe nări,
n-auzi tu vîlvoarea cum clocotă-n zări?
— N-ai teamă, tu, scumpă copilă de crai!
N-ai teamă, căci leac îi găsim noi îndată;
aruncă-i oglinda vrăjită ce-o ai,
să crească o baltă adîncă și lată:
căci apa cea lată va pune hotar
pe care-o să-ncerce să-l treacă-n zadar!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-Frumos!
Se-ntunecă cerul, pămîntul vuiește.
Te uită! Zmeoaica cu chipul hidos
se zbate-n mocirlă și se zvîrcolește.
Ea urlă turbată și-azvîrle spre noi
cu ghearele-i hîde bucăți de noroi!
— N-ai teamă, tu, dulce copilă de crai!
Acolo rămîne de-acum înainte!
Noi însă trecut-am pe celălalt plai,
în lumea de visuri curate și sfinte!
Înlănțuie-mi gîtul cu brațul tău drag!
O, las’ să ne ducă fugarul pribeag!
LA DRAGONA
— ¡Apresura tu corcel, oh, Príncipe Azul amado!
¡Apresura tu corcel y agárrate bien!
Pues aquí está la Dragona, de rostro turbado,
tras nuestros pasos se ha ido y se acerca también
como ráfaga, a una velocidad endiablada,
¡la boca de par en par, desencajada!
— No temas, princesa, con nosotros volando
está, ¡no temas, princesa!, el Bayo alado.
Atrás tu primoroso pañuelo ve tirando,
que crezca un grandioso bosque cobreado:
los dientes de la Dragona, royendo, se van a desgastar
¡y nosotros lejos, muy lejos de aquí vamos a estar!
— ¡Apresura tu corcel, oh, Príncipe Azul amado!
¿No sientes cómo en la espalda el ardor te abrasa?
Es la cruel Dragona, de rostro turbado,
royendo los árboles el bosque atraviesa.
Se acerca, sus cabellos horrendos, revoltosos,
y si nos alcanza, ¡Dios, ay de nosotros!
— ¡No temas, tú, bella princesa,
no temas, tú, de mi corazón tesoro!
Tu peine áureo tíralo y como presa
que se haga al instante un macizo de oro.
¡Ah, míralo, cómo al cielo su pico se alza,
hacia él, dientes de hierro, la Dragona se abalanza!
– ¡Apresura tu corcel, oh, Príncipe Azul amado!
Pues el monte, ¡helo¡, se tambalea, se fractura:
la Dragona atroz, de rostro turbado,
se cuela y se escapa por abierta ranura,
alquitrán y azufre por sus narinas ella vierte,
¿no oyes tú el hervor del peligro en el horizonte?
– ¡No temas, tú, bella princesa,
No temas, pues pronto con una cura vamos a dar;
tu espejo encantado tíralo y como presa
que se forme un profundo y ancho lagunar:
pues el agua grande será el límite llano
que de atravesar tratará en vano.
– ¡Apresura tu corcel, oh, Príncipe Azul amado!
El cielo se oscurece, retumba la tierra.
¡Mira! La Dragona, de rostro turbado,
se agita en el lodo, jadea hecha una fiera.
Grita furibunda y nos arroja encima
con sus garras repulsivas trozos de pecina.
– ¡No temas, tú, dulce princesa!
¡Allí, de ahora en adelante, va a seguir!
Pero nosotros hemos llegado a otra dehesa,
¡al mundo de los puros sueños y sagrado vivir!
¡Enlaza mi cuello con tu brazo amado!
y, ¡oh!, deja que nos lleve el corcel desarraigado!
ȘT. O. IOSIF (1875-1913) – insigne poeta y traductor, uno de los representantes más entregados de la corriente costumbrista y rural rumana del «sămănătorism» (a sămăna – sembrar/sămînță – semilla), junto con otras dos ilustres voces poéticas, Alexandru Vlahuță (1858-1919) y George Coșbuc (1866-1918). Cantante de las bellezas del paisaje, del folclore y de la vida tradicional e idílica del pueblo rumano, a ȘT. O. IOSIF se le debe el rescate de personajes y mundos tanto íntimos como emblemáticos. Así, en versos de tono elegíaco y musical en sumo grado, los rostros como los de la abuela, el maestro, el pastor, el laudista, el cronista, el deshollinador, el boyardo, los legendarios vaivodas y «haiduci», «Zmeoaica» (la dragona) y «Făt-Frumos» (prínicpe azul), etc. conforman en el decorado literario rumano un natural universo humano, tierno y emocionante.